13 februarie 1970 - Márton Moyses se autoincendiaza in fata judetenei PCR Brasov, în semn de protest față de dictatura comunistă din România

Márton Moyses, fotografii de la arestare

În 4 noiembrie 1956, după intervenția trupelor sovietice în Ungaria, Márton Moyses  împreună cu alți 3 colegi, Benjamin Bíró, Árpád Csaba Józsa, János Kovács au decis să treacă fraudulos frontiera în Ungaria și să se alăture revoluționarilor maghiari. Cu câteva zile înainte, la o ședința cu profesorii și elevii din Baraolt  Márton Moyses adresase autorităților prezente o întrebare: „De ce nu ne spuneți adevărul? De ce nu ne spuneți, că la Budapesta este revoluție?”.

Moyses și Kovács s-au rătăcit și au fost nevoiți să se întoarcă la Baraolt. Bíró și Józsa au reușit să ajungă în Ungaria. Însă în primăvara anului 1957, Securitatea, împreună cu serviciile secrete din Ungaria, i-au identificat, predându-i autorităților române, Tribunalul Militar din Oradea i-a condamnat pe Bíró la trei ani și jumătate, iar pe Józsa la trei ani de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei.

În 22 noiembrie 1960, Márton Moyses (care după ce a lucrat ca muncitor, la Uzinele Textile „Dózsa György”, din orașul Sf. Gheorghe, abia își începuse studiile la Facultatea de Filologie a Universității Babeș Bolyai din Cluj) este și el arestat. Într-un raport al Securității se menționa că ”în anul 1956 Moyses a scris poezii prin care elogia Revoluția Maghiară, a încercat, cu prietenii săi, să treacă în mod fraudulos frontiera dintre România și Ungaria, spre a se alătura „contrarevoluției”, scriind aproximativ 50 de versuri și-a continuat activitatea contrarevoluționară și antimarxistă, cu scopul de a instiga masele la izbucnirea unei noi revoluții”.

Tribunalul Militar Regional Cluj l-a condamnat în 1961 la 7 ani de închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra orânduirii sociale, pedeapsă care va fi apoi comutată la 2 ani închisoare. Este eliberat la 21 noiembrie 1962, după 2 ani de detenție.

După eliberare nu și-a putut relua studiile universitare fiind nevoit să se angajeze la Cooperativa Agricolă de Producție din Aita Mare.

În ziua de 13 februarie 1970, la Brașov, Márton Moyses își toarnă pe corp benzină și-și dă foc, în fața sediului organizației județene a Partidului Comunist Român, în semn de protest față de dictatura comunistă din România. Tânărul, aflat de mulți ani în vizorul Securității, se stingea din viață după trei luni, în ziua de 15 mai, pe patul său de suferință de la Spitalul Orășenesc Baraolt (județul Covasna). Prin gestul său suprem, îl urma pe polonezul Ryszard Siwiec, pe cehul Jan Palach, pe maghiarul Sándor Bauer și îl preceda pe românul Liviu-Cornel Babeș. Sacrificiul suprem al lui Márton Moyses șoca oamenii din împrejurimile Brașovului, dar vestea autoimolării și morții sale era trecută sub tăcere de către autorități, nerăspândindu-se ca vestea cutremurătoare a gestului celor trei predecesori ai săi. 

Tragedia lui Márton Moyses s-a dovedit a fi într-o strânsă legătură cu cea a predecesorilor săi, nu doar prin conținutul ei, ci și din perspectiva cauzalității sale. Spre exemplu Ryszard Siwiec și-a dat foc în toamna anului 1968, ca protest împotriva intervenției sovietice în înăbușirea Primăverii de la Praga, precum și împotriva tiraniei sovietice, din întreg spațiul est-european, aflat sub ocupație și dominație politică și militară sovietică. Aceeași motivație a avut-o și studentul praghez, Jan Palach, care și-a dat foc câteva luni mai târziu, protestând astfel împotriva sovieticilor, care înăbușeau aspirațiile de reformă și de libertate ale poporului ceh. Tot împotriva dictaturii comuniste a protestat și acel tânăr de doar 17 ani, Sándor Bauer, din Budapesta, care în ziua de 20 ianuarie 1969 și-a dat foc pe scările Muzeului Național din Budapesta.

Márton Moyses provenea dintr-o familie mixtă saso-maghiară. Tatăl său, Friedrich (Frigyes) era descendent al familiilor Moyses și Gusbeth, evanghelici-luterani, din Brașov, iar mama sa se trăgea din sânul familiei unitariene Péterffy (Péterfi), din comuna Aita Mare (județul Covasna). Din căsătoria celor doi s-au născut patru copii: Frigyes (1931–1987)[6], Piroska (1932), Márton (20 aprilie 1941, Sf. Gheorghe) și Éva (1944). În anul 1943 familia s-a mutat de la Sf. Gheorghe, locul de serviciu al tatălui, în comuna natală a mamei, adică la Aita Mare. Tatăl a decedat în anul 1945, iar mama în anul 1955, Márton și Éva, de doar 14, respectiv 11 ani rămânând în grija sorei lor, Piroska.

Sursa info si foto: Memorialul Sighet (1), (2)