Cronica apiculturii din Brasov si Tara Barsei

Stupi de albine la inceputul secolului XX. Sursa foto: Fortepan

Pînă la importul zahărului de trestie și descoperirea fabricării zahărului de sfeclă, mierea și ceara aveau o deosebită căutare în Europa. Cerința mierei și a cerii pentru lumînări determinară ca stupăritul să fie o îndeletnicire importantă în toate cele trei țări române. Pornind de la o apicultură sălbatică prisăcile de păduri constituiau un izvor de venit important atît al țăranilor cît si al claselor suprapuse. Despre albine, savantul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir. spune că "locuitorii au de la dînsele mare cîstig nu numai la cîmp ci si pădurile încă le dau neîncetat materie pentru ceară si miere“. 

În Țara Bîrsei apicultura era practicată atît de românii băștinași cît și de sași sau unguri. Numele german și latin al comunei Harman Honigberg, Mons Mellis se referă la muntele alăturat al Lempesului (Lindenlusch - pădure de tei) care prin vegetația sa meliferă, încă din secolul al XIII-lea a favorizat dezvoltarea stupăritului Unul din veniturile importante ale cetății Bran era dijma albinelor (decima apum) prestată de jobagii români și maghiari de pe domeniu. Padurile de salcii si de tei din Lunca Brașovului. flora spontană a telinei, precum și întinsele lanuri de hriscă constituiau excelente baze melifere. Deoarece pe hotarul Hărmanului si al Prejmerului se cultiva multă hrișcă, apicultorii din Bod se deplasau aici cu stupii, iar toamna se întorceau în satul natal. Stupii se confectionau din răchită si se acopereau cu lut ; ei aveau în medie o înălțime de 55 cm și la bază un diametru de 40 cm. 

În evul mediu, desi stupăritul se practica intens în suburbiile Brașovului, cîmpul dintre Brașovul Vechi și Olt încă nu era acoperit de stupine. Condițiile asolamentului trienal au favorizat aparitia așezărilor adunate si astfel cîmpul a rămas deschis (champs ouverts, Őpenfield). Odată cu aparitia primelor fisuri în economia feudală si după ce se renunță la împărțirea periodică a păsunilor si fînețelor, apar si pe hotarul orasului Brașov primele măieriști. Această evolutie, care după cum vom vedea, a dat naștere la asezări de tip stupină a cauzat închiderea cîmpului (chamos enclos) prin numeroase îngrădiri și gospodării particulare. 

Înaintea aparitiei stupinilor, în Lunca Brasovului singurele construcții omenești erau morile de-a lungul Ghimbășelului și al Timișului, precum și colibele boarilor și mînzarilor de pe diferitele pășuni (Rogoaze. Pășunea mînzilor. Hotarul boilor) situate între Bîrsa și drumul țării Brașov-Feldioara. Deja în 1360 se pomenesc două mori pe Timiș și una pe apa Brașovului, adică pe Ghimbășelul de azi. Acest rîu în 1546 a pus în mișcare prima moară de hîrtie din sud-estul Europei. 

Nucleul de unde s-a început geneza Stupinilor a fost pășunea Tilirechi, unde azi se ridică biserica română. Precum se poate deduce din etimologia acestui toponim (Tillenweiden, adică Teilen-weiden = pășunea împărțită) delnițele de pășune din Tilivechi periodic se împărteau dregătorilor din Cetatea Brașovului. La un moment dat, acești patricieni ignorează obiceiul pămîntului și transferă aceste delnițe în posesii ereditare. Aceasta a determinat apariția măieriștilor stabilite, specializate în stuparit 

În etapa următoare a evoluției, patricienii sași angajează maieri români care pe delnițele de pășune ridică o casă de lemn și în grădinile împrejmuite cu salcii încep stupăritul. 

Prima atestare documentara despre un stupar o avem din anul 1662. Cronicarul sas Iohannes Stamm a notat ca în ziua de 26 septembrie a acestui an, în fața Porții Vămii a fost decapitat un turc deoarece a ucis un „român sau stupar“ (de fapt scria "Bienhirt" = păstor de albine). Din anii următori ne parvin tot mai multe date despre măieriștile lucrate de stupari. La 14 iulie 1663 niște ostași au distrus recolta din Stupini, iar la 27 iulie 1668 o ploaie torențială a păgubit cîmpul și Stupinii Braşovului. La 26 mai 1683 hanul tatarilor prin Tabla Buții a coborît din Lunca Brașovului și a incendiat Stupinii. În anul 1704 curuții secui, care asediau Brașovul ocupat de trupele habsburgice, au incendiat stupina județului (indicum apioria combusserunt) 

În primele secole de existență toate stupinele erau. "domnești", fiind posedate de patricieni sași însă stuparii în totalitatea lor erau români. În prima perioadă nu se menționează numele de familie al stuparilor români. Astfel, în socotelile sedecimale păstrate la Arhivele Statului, în anii 1713-1715 se notează doar numele lui Dobre, Dumitru, Solomon, Neagoe, Todoran si de stupar sau Biengärtner. Ulterior, aflînd numele de familie al primilor stupari (Bîrsan, Ghimbășan, Vulcănescu, Voicu, Lupșa, Puiu, Pitiș etc.) aflăm și baza de sosire acestor familii. Mulți dintre ei au plecat din satele libere bîrsene, unii chiar din Şcheii Braşovului. Voiceștii și Lupeștii sînt din nordul Transilvaniei, jar Constantinii și Spătarii au venit din Moldova. În lista iobagilor fugiți din satele domeniului Bran (1749) figurează și Dragomir Puiu care împreună cu cei trei fii s-a așezat în stupina domnului Clasius. Iobagul Vladarean Borbul Tuică locuia în 1751 într-o stupină de pe hotarul Brașovului. 

Încă de la începutul secolului al XVIII-lea stuparii se ocupau tot mai mult si de cresterea animalelor si cultivarea plantelor preferînd porumbul. Dată fiind apropierea orasului și cerinta mare de zarzavaturi, cultivarea verzii este menționată de timpuriu. In luna aprilie a anului 1758 Ioan Irimie, stuparul domnului Peter Hiemesch s-a dus cu căruța să-și vîndă marfa. După ce a terminat treaba a pornit spre casă. Înainte de a ajunge la Hălchiu a fost prins de logofătul lui Mihes domnul de pămînt din Țînțari. Pe motiv că tatăl lui a fost iobag din Țîntari, a fost transportat la curia nobiliară unde a fost bătut cumplit. 

Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, prin adîncirea relațiilor feudale și îmbogățirea patricienilor și a negustorilor apar tot mai multe stupine în dauna teritoriilor obștești. Comunitatea cetății, în frunte cu oratorul centumviratului, se opune acestor tendințe de acaparare și înaintează o plîngere autorităților din Sibiu. 

În ciuda hotărîrilor de opreliște, după anul 1750 tot mai mulți bogatași sași (Michael Cloos, Michael Raaber, Georg von Schobeln, Lucas Riemer etc.) și negustorii români și levantini (Constantin Geauli, Țumbru, Dumitru Săcuiașu, Bucur Nistor etc.) își construiesc stupine noi. 

Cumpărarea unor stupine de către negustorii români și levantini a avut urmări pozitive atît pe plan național cît și economic. Profitînd de edictul de toleranță, Constantin Geauli, pe stupina cumpărată de la von Cronenthal, ajută la ridicarea bisericii ortodoxe românești sfințită în 1793 și care pe lîngă rolul său național devine punctul cristalizator al acestei așezări fără vatră. Geauli a organizat spălatul lînii pe rîul Bîrsa, iar lîna curata se depozita pe podul conacului din centrul Stupinilor, care azi servește drept cămin cultural. Cronica lui Constantin Artonie - editată de Iorga - menționează că ,,1815 Ghenar 16 au răposat jupînul Costea Giauliul la stupina dumnealui“. Autoritățile locale si Comisia monumentelor istorice, ar trebui, după părerea noastră, să se ocupe mai mult de situatia acestui conac ca de altfel si de alte stupine domnești care constituie un capitol specific si din păcate pe cale de dispariție, al stilului arhitectonic brașovean. 

Ajungînd cronologic la momentul construirii bisericii din Stupini întrerupem firul cronicii cu speranta ca în viitor să putem vorbi despre istoria mai nouă a acestui cartier românesc. Articolul nostru îl încheiem cu descrierea Stupinilor, reprodusă din geografia savantului rector brașovean, Lukas Joseph Marienburg (1813) : 

Pe hotarul braşovean sînt așa numitele stupini, loturi de pămînt de cîteva iugăre care sînt împrejmuite cu scînduri, gard viu sau sălcii plantate des. Aici se găsesc și case de locuit, vile pentru proprietarii din Brașov care în timpul verii stau uneori aici, sau vin toamna la culesul fructelor. Tot aici se găsesc și locuințele stuparilor care în majoritate sînt români agricultori, precum și grajduri, șure, grădini de flori, grădini cu zarzavaturi și livezi de pomi, terenuri arabile și fînețe. Aceste stupini constituie un fel de fermă pentru creșterea vacilor de lapte. În fiecare vineri stuparii aduc pe piața Brașovului lapte acru, smîntînă, unt și lapte pe care le vînd în folosul lor propriu. Stupi se găsesc în multe, însă nu în toate stupinile. Aceste gospodării se găsesc numai la o oră de Brașov, uneori chiar mai aproape, ici-colo pe cîmpia dintre Ghimbășel și rîul Timiș, în fața Brașovului". 

Sursa articol: revista "Astra", ed. 1 august 1969 / Digiteca Arcanum