CRONO STIRI - Despre activitatile de agrement ale brasovenilor de altadata

Luna lui Mărţişor desamorţeşte toată suflarea, deşteaptă, desamorţeşte toate vietăţile, jiviri mari şi mici şi le face să se mişte. Ici, colea le vezi cum îşi scot capetele, ieşind la iveală din adăposturile lor, din ghioci şi din cuiburilor lor ce şi le-au făcut din toamnă pentru adăpostire, în frunzele încovăiate ale pomilor roditori sau ale altor fel de arbori. 

Oamenii scăpaţi de iarnă şi de gerul cel mare ce a domnit, încep a se arăta deodată cu muştele, care zbârnăie pe păreţii zidurilor din faţa soarelui. Vezi bătrâni înaintaţi în vârstă, vezi nevoiaşi slăbiţi de boală, care n’au părăsit odaia din începutul ierneî, ci şezând pe lângă sobă, aşteptau cu dor razele calde ale primăverei, pentru a lua şi a răsufla aierul ei subţire, curat. Ei ca copii păşesc ei subţire şi curat. Ei ca copii păşesc oasele înţepenite, căutând locurile cele mai expuse razelor de soare. 

In Braşov, cel mai văratic şi cel mai frumos loc de plimbări la începutul primăverei, este, fără îndoială, aşa numitul „Dealul Străjei, (Meranul Braşovului). Din vechime încă, şi anume înainte de 1848, în toată Dumineca şi în sărbători se ţinea aici primăvara un fel de bâlciu. La acest bâlciu lua parte întreaga populaţiune a oraşului. Vedeai aici mic, mare, tânăr, bătrân, slujbaş, comersant, industriaş, student, hamal, femei, fete şi copii. — Mai fiecare bărbat aducea cu sine câte-o pilă lucrată de cismari, cusută din diferite dăraburi de piele, de mărimea unei bile de biliard sau şi mai mari, în colori deosebite, — sau aveau câte-o minge de păr de cal, făcându-1golomoz, şi sucindu-l şi rotogolindu-1 mai întâi în mâini, îl puneau apoi pe o scândură udă şi atâta îl învârteai şi sucau cu mâna ,adăugând mereu păr de cal, până se prefăcea in minge rotundă, mai mare sau mai mică. Aceasta era mai elastică, mai uşoară şi ţinea şi mai mult. 

Tineretul îngrijea de reteveie (un băţ gros de 1metru lungime), cu care bătea pila sau mingea, o lua în retevei şi o bătea în sus. Dacă pila venea înapoi, bine, de unde nu, lua altă pilă străină şi o bătea. Cei de din sus băteau pila iară în jos şi cei de jos o băteau în sus. Toţi strigau „Gerechtigkeit", „Gerechtigkeit" (trad. "Justitie"). N’auzeai alta decât „Gerechtigkeit. Unii alergau în dreapta, alţii în stânga, unii la deal, alţii la vale şi unde apucau o pilă, acolo o băteau. 

Priveliştea cea mai frumoasă o avea publicul, care se plimba pe promenadă, sau pe platoul dintre promenadă şi dealul Străjei, privind la acest spectacol. Acestora li se înfăţişau jucătorii, ce alergau şi fugeau pe coasta Străjei în sus şi în jos, ca un muşuroi de furnici scormonit. Jucătorii, după ce se încălzeau, se desbrăcau şi-şi aruncau jocurile, dându-le în îngrijirea servitoarelor sau a hamalilor, cari se amestecai printre ei. Jocurile acestea ţineau până către 4 ceasuri. Atunci soseau vre-o 50 de băeţi şi de flăcăi români (trocărie) cu covrigi cu sare, înşiraţi câte 100—120 pe beţe lungi de mai bine de un stânjen, iar alţii cu coşuri în diametru de 40—50 de cm., cu covrigei foarte mici, buni şi gustoşi . 

Covrigei de ouă. 

De-o groşiţă nouă. 

Grupuri de muşterii, câte 4—5, ocoleau pe fiecare din aceşti vânzători. Covrigii cu sare, cari deşi aveau asemănare cu cei de astăzi, erau însă mai mari şi în adevăr făcuţi cu unt şi cu lapte curat, erau atât de frageţi, încât dacă îi strângeai în mână, se făcea ei sfărâmă. Se începeau atunci rămăşagurile. Se prindea unul, că din o lovitură cu pumnul în covrigul din capul băţului, va doborî 10 până în 15 covrigi. Câte un măcelar, de a cărui lovitură grea se încovoia sau se zbârcea, se rămăşa, că din o lovitură, sfarmă până în 15 bucăţi de covrigi. Rar îi succedea să zdrobească 15 bucăţi, dar de multe ori le succedea bărbaţilor cu putere a zdrobi 10—15 covrigi. Covrigii rupţi prin lovituri se împrăştiau în toate părţile. Să fi văzut atunci, încăerarea şi îmbrânceala celor ce culegeau sfărămăturile covrigilor, să fi văzut împinsăturile tineretului, zvârcolirile publicului, de a căpăta câte o bucată din covrigii sfărâmaţi pe jos, cu un cuvânt, fiecare se îmbulzea acolo, unde se făceau astfel de rămăşaguri, şi de acestea se făceau în 30-40 de locuri, până atunci, până când toţi covrigii se desfăceau şi vindeau. Apoi venea rândul vânzătorilor de covrigei mici. Unii cumpărau câte un coş întreg şi aruncau covrigii în public în toate părţile, alţii cumpăraţi câte 20-30 covrigei, aşa că în răstimp de un ceas nu mai găseai un covrig, chiar un galben să fi dat pe el.

Pe timpul acela nu ştiau braşovenii de concerte, de conveniri colegiale, de „sărate“ şi nesărate, de şezători, de teatre de diletanţi, de declamări. Dar ştiau altfel să-şi petreacă. Vara grădinile lor erau pline de oameni. După biserică vedeai plecând la drum pe bărbatul cu femeia, copilaşii şi cu o servitoate, fiecare încărcaţi cu merinde, ducând cu ei şi câte o ploscă sau ciutură, pe care o numeau Bucura. Ei mergeau la grădinile lor de pe coastele dealurilor dimprejur, sau la ale prietenilor, cu cari se înţelegau mai înainte, că au să petreacă în cutare Duminică. Aici se aşteptau unii pe alţii până se adunau cu toţii. Pe când bărbaţii dau un ocol prin grădină şi cercetau cereşii şi alţi pomi de-a rândul, pe atunci femeile pregătindu-se şi răsucindu-şi mânecile întindeau pe verdeaţă masa, scoteau fiecare merindea şi o aşezaţi pe pânzeturile albe ca zăpada, aprindeau de-o parte un foc, unde încălzeau bucatele pregătite de Sâmbăta, strigau apoi bărbaţii, dându-le de ştire, că masa e întinsă. Una scotea ciovârti de miel fripte gata, alta o cratiţă de tocană, încălzită la focul improvizat. Acestea împrăştiaţi un miros delicios, şi întărâtat apetitul, alta scotea ouă fierte, altă scoverzi şi uscăţele, alta o oală de varză cu carne încălzită. Nu lipsea nici obligata mămăligă naţională, care era nedespărţită de varza cu sarmale. 

,,A! A!“, zicea câte unul, „ce dar de la Dumnezeu !" Nevestele noastre trebuesc pentru asta sărutate măcar odată, dar după ce ne-om sătura, ca să le jignească şi lor sărutatul“. Un zâmbet de plăcere se ivea pe feţele frumoaselor neveste şi nu odată îi răspundeau : „Avem nădejde că merităm mai multe sărutări, nu numai una“. 

Cu voie bună se aşezau tot pe iarbă verde pe lângă masa întinsă şi începeai a înfunda din bucăţile întinse, cu îndelete, aşa că masa ţinea mai mult de 2 ceasuri, întreruptă numai de câte o glumă scăpărătoare şi de râsetele ce urmau acestor glume de multe ori cam grosolane, după ce îşi făcea efectul şi vinul cel bun din România, adus din crâşma lui Mirică sau a Voinescului. 

Seara pe lună se întorceaui din grădini plini de chef şi zbencuiţi, cu pălăriile într’o parte. Femeile cântau : 

Vine Ghiţă de la vie, 

Cu trei flori în pălărie, etc. 

Iar bărbaţii, chiuind din când în când, cântau şi ei : 

Foae verde de năuc, 

Vine vremea să mă duc,etc. 

Cei cari nu aveau grădini, o apucau prin pădurile dimprejurul oraşului : la Stejeriş, pe Tâmpa, pe malul Furnicilor, la Podu Dracului, etc. Aici îşi făceau un foc, fără de a fi avut nevoie de tidulă de la magistrat, îşi frigeau mielul în frigări, mâncau, beau, chefuiau ca şi cei ce aveau grădini, sub umbră deasă de pom stufos. ("Plimbari prin Brasov", Ziarul Călătoriilor, 1911-05-11)