Cronica domeniului schiabil din Poiana Brasov

In noul sezon 1968-1969, schiorii, patinatorii şi hocheiştii, de performanţă sau cei amatori, au avut la dispoziţie pîrtiile vechi mult îmbunătăţite, precum şi pîrtii nou amenajate, patinoare, o nouă trambulină pentru săriturile cu schiurile şi un număr sporit de instalaţii mecanice de urcare. Pe „Pîrtia Lupului" s-au lărgit porţiunile celor două ,,S"-uri pentru mărirea securităţii concurenţilor, în aceste porţiuni viteza putind depăşi 90—100 km/oră. Deasupra , S"-ului mare s-a făcut un taluz protector, pîrtia fiind aici oblică, iar pentru uşurarea pătrunderii către pîrtie, atît la plecare, cit şi la sosire, s-au lărgit drumurile de acces.

"Sulinarul" a fost corectat în porţiunea de la cabana Cristianul Mare pînă la intrarea în zidul mare, iar la sosire s-a mărit porţiunea de acces către statia de plecare a telefericului. Schiorii s-au putut avînta şi pe o pîrtie nouă. Este vorba de pîrtia de slalom cabana Cristianul Mare — Poiana Ruia (paralelă cu telefericul în partea lui superioară), deservită de un teleschi de mare capacitate, şi care în anii trecuţi era numai parţial folosită de amatori. 

A fost reconsiderată şi pîrtia de slalom uriaş de sub teleferic, căreia i s-au adus corectări şi nivelări. Această pîrtie avea avantajul că din anumite puncte spectatorii puteau urmări concurenţii pe o mare porţiune a traseului, ceea ce pe Sulinar, de exemplu, era exclus. 

Nici fondiştii n-au fost uitaţi. La Poiana Braşov au fost trasate noi pîrtii în jurul hotelului „Sport" şi al stadionului de iarnă. De la Cabana Vinătorilor pînă la plecare-sosire, a fost amenajat un drum de acces pentru spectatori. Imbunătăţiri au fost aduse şi poligonului de tir pentru proba de biatlon. Săritorii de la trambulină, deşi încă nu aveau la dispoziţie o trambulină corespunzătoare, care să permită sărituri peste 60 m aveau o trambulină nouă, chiar în Braşov, mai precis în Şchei. 

Noua trambulină permitea sărituri de peste 35 m, fiind o dotare necesară pentru antrenamente şi un mijloc de descoperire a elementelor talentate. O realizare deosebită a fost darea în folosinţă, in 1968, a patinoarului artificial de la Poiana Braşov. Alt patinoar a fost dat înfolosinţă la stadionul Tractorul. 

Harta domeniului schiabil din Poiana Brasov, in anii 1970

Lucrari de consolidare la pirtia Sulinar

La Poiana Braşov, pe linia Ministerului Turismului, începînd cu anul 1974, s-au întreprins lucrări de amenajare a pîrtiilor de schi, urmărindu-se o exigenţă deosebită în reglementarea traseelor, în nivelare şi înierbare. Astfel, au fost executate: 

- Miscari masive de terasamente executate cu buldozerul în porţiunea "Zidului Mare" şi pe "Canal". 

- Consolidarea de taluze, executate cu plase de sîrmă pe traseul "Expresului" şi cu sprijiniri de bile pe "Canal" (în 1977). Aceste consolidări au şi rolul de a proteja domeniul forestier împotriva surpărilor consecutive (6, 7). 

- Rigole transversale s-au executat pe tot traseul, în scopul reglementării scurgerii apelor şi stăvilirii eroziunilor (8). 

- Şant pereat de 250 m lungime s-a executat, în acelaşi scop, pe canal. 

- Inierbarea prin însămînţare şi înierbarea prin glii, urmată după o nivelare foarte exigentă, a îmbrăcat într-un verde sănătos întregul traseu (9, 10) Insămînţarea s-a făcut pe baza unei reţete alcătuită de Staţiunea centrală de cercetări pentru cultura pajiştilor — Măgurele Braşov (ing. Maruşca Th.), în compoziţia acestei reţete, intră ca soi de bază Faestuca rubra, însoţit de trifoi alb şi Lolium perene. îngrăşămintele chimice sînt determinante în procesul de fertilizare. 

Pirtia "Sulinarul-Canal" la final de lucrari de amenajare 

Din lipsa unei cantităţi suficiente de Faestuca rubra s-a folosit în exces Lolium perene un soi puţin rezistent la frig, ceea ce constituie o greşeală în sensul întîrzierii stabilizării patului consolidant de iarbă. 

Inierbarea a fost interpretată şi ca o problemă de arhitectură a naturii. Ea constituie o întregire armonioasă a peisajului. O pajişte omogen înierbată, presărată şi cu flori, formează un punct de atracţie pentru turismul de vară. 

Un fapt negativ, de mare importanţă, l-a constituit avarierea Drumului Roşu, după ce a fost exigent amenajat la sfîrşitul toamnei 1976. Această avariere s-a produs prin circulaţia necontrolată a vehiculelor cu şenile, tractînd pe pămînt (!) sănii încărcate cu multe tone de materiale destinate reparaţiei capitale a telescaunului. 

Astfel, sezonul 1977 — 1978 a găsit pîrtia Drumul Roşu impracticabilă pentru schi şi prin aceasta închiderea circuitului pentru schiori Poiana-Postăvarul- Poiana, total compromisă. 

Chiar si in anii 1970 statiunea se confrunta cu lipsa zăpezii. Specialistii de la revista "Arhitectura" considerau ca se puteau aplica solutii pentru a intretine zăpada pe pirtii: 

In raport cu tehnica modernă aplicată intens în state cu tradiţie pe linie de turism de iarnă, sîntem deocamdată deficitari. "N-a nins destul, şi ca atare, n-avem ce face"! Aceste este un mod de gîndire impus şi de o tendinţă de justificare comodă. Spre exemplu în S.U.A. sînt peste 1000 de instalaţii care produc zăpadă artificială, sute de staţiuni de iarnă trăind numai prin zăpada produsă de tunurile de zăpadă. Nu avem intenţia să ne gîndim, deocamdată, la asemenea instalaţii costisitoare şi cu mare consum de energie. 

Considerăm, însă, că lipsa zăpezii de pe pîrtie ar fi putut să fie remediată în acest sezon, şi va putea fi remediată şi în viitor, prin "împrumuturi" făcute din afara pîrtiei, pe două căi : 

• folosind judicios parazăpezi şi creînd astfel depozite rezerve de zăpadă , 

• transportînd, prin alunecare pe jgheaburi, zăpada acolo unde e necesară. 

Am urmărit situaţia stratului de zăpadă din afara pîrtiilor şi am constatat că, în pădure, se constituie rezerve enorme. Deocamdată, aceste rezerve pot fi folosite prin transportul manual pe jgheaburi; ulterior, într-un stadiu evolutiv, acest transport manual va putea fi înlocuit cu instalaţii mecanice de aspiraţie şi împingere pe tuburi din plastic

Pentru înfrăţirea zăpezii noi cu cea existentă, este necesară apă. In acest scop, se pot face captări şi rezervoare din beton la nivelul Poienii Ruia, de unde să pornească spre şi pe pîrtii reţele de alimentare judicios dimensionate. 

Toate aceste costuri care provin din acţiunea de amenajare a pîrtiilor şi de întreţinere a zăpezii sînt infime faţă de veniturile pe care le aduce ocuparea totală a staţiunii, în ideea existenţei unor domenii schiabile bune.

Surse info: revista Arhitectura 1978 / nr. 1-2