21 aprilie 1689 - Marele incendiu care a distrus aproape intreg Brasovul
 |
| Simularea incendiului de la 1689, aplicata unui desen al Brasovului de la 1750. |
Brasovul, in urmă cu cateva sute de ani, rivaliza cu multe orase importante ale Europei, situindu-se la nivelul Nurnbergului sau a Strasbourgului. Fiind un oras comercial, Brasovul devenise un oras prosper, intesat cu oameni bogati si influenti, care in timp, prin puterea politica, economică si comercială, au ridicat Brasovul la rang de cinste. Insă, in data de 21 aprilie 1689, Brasovul a trăit unul dintre cele mai negre momente ale istoriei sale, confruntindu-se cu un incendiu puternic care avea să-l transforme, pentru o durata de o suta de ani, intr-un morman de ruine. Astfel că, dintr-un oras care rivaliza cu marile orase ale Europei, in urma incendiului din anul 1689, avea sa devină un orasel la margine de imperiu.
În 1688, locuitorii Braşovului s-au răzvrătit împotriva Habsburgilor sau, mai precis, împotriva ocupării oraşului de către trupele austriece. După înfrîngerea suferită de turci în 1683 sub zidurile Vienei, Habsburgii începuseră aşa-zisa luptă pentru eliberarea popoarelor creştine de sub stăpînirea turcească. Rîvnită demult pentru bogăţiile şi importanţa ei strategică, Transilvania atrage privirile Curţii din Viena. Aşa-numitul tratat hallerian (după numele celui ce-l încheiase, Ioan Haller) impune stăpînirea habsburgică şi prezenţa trupelor imperiale. Succesele acestora în Ungaria (eliberarea Budei, victoria de la Mohacs) amplifică şi mai mult pretenţiile curţii. În octombrie 1687, în urma tratatului de la Blaj, 12 oraşe sînt obligate să primească trupele imperiale pentru iernat. Iar dupa numai şapte luni în mai 1688, generalul Antonio Caraffa impune «părinteasca ocrotire a maiestăţii sale». În felul acesta, suzeranitatea turceasca in Transilvania ia sfîrşit şi începe, pentru două sute de ani de aici înainte, perioada dominatiei austriece.
După cum se prevedea în declaraţia întărită de dieta întrunită la Făgăraş in mai 1688, patru cetăţi urmau a fi ocupate de imperiali. Între acestea, şi Braşovul. Dar locuitorii Braşovului s-au opus. Vechi silnicii, ce apăsau Transilvania de peste două sute de ani, se amplificau acum prin pericolul intrării acelei « armate străine » între zidurile oraşului. « De cînd fiinţa oraşul - scrie G. D. Teutsch în a sa « Geschichte der Siebenburger Sachsen » - castelul şi zidul, poarta si turnul, fuseseră întotdeauna în mîinile orăşanului; decrete regale ii intăreau acest drept; principii (transilvăneni) nu-l ocupaseră niciodată. Astfel incit mulţimea a început să strige trădare. »
Conducerea oraşului înclina să predea cheile. Dar acei ce se opuneu, "rebelii", îşi strigau protestul în gura mare. « Oare pentru ce altceva au ridicat părintii noştri cetatea şi pentru ce au înzestrat-o cu intărituri şi arme, dacă nu pentru a se apăra în vremuri de restrişte? ». Răzvrătirea a fost locală şi scurtă, dar tumultoasă şi plină de eroism. Preferind « să o apere pînă la moarte » decît să o predea, braşovenii, « cei mai multi cizmari şi toată calicimea şi toate calfele cizmarilor, manifestîndu-si pe faţă rebeliunea împotriva autorităţilor şi împotriva acelora care nu au luat armele alături de ei », şi-au apărat cetatea cu o dîrzenie pe care nu le-au putut-o infringe decit tunurile şi numărul mare al oştilor imperiale şi transilvănene, primele sub comanda generalului Veterani iar celelalte sub aceea a cancelarului Mihail Teleki.
Breasla cizmarilor, care dăduse tonul răzvrătirii, a fost exclusă din sfatul oraşului. Capii rebeliunii, bătrînul pălărier « cu plete de zăpadă » Ştefan Steiner, de 85 de ani şi aurarul Gaspar Kreisch, au fost condamnaţi şi executaţi. Dar, deşi inăbuşită şi pecetluită cu osîndiri la moarte şi ani de închisoare, o noua răzvrătire ar fi putut izbucni în cetate dacă în ziua de 21 aprilie 1689 nu s-ar fi abătut asupra oraşului calamitatea unui groaznic incendiu.
Primele flăcări au izbucnit după-amiaza, în zona actualelor strazi Castelului și Bălcescu; în același timp, a apărut un incendiu si la Poarta Ecaterina, care s-a extins spre Piața Cailor (azi Strada Barițiu ). Apoi flăcările s-au răspândit spre nord, ajungând chiar la clădiri izolate, cum ar fi primăria orasului. Focul s-a extins rapid deoarece a fost vânt puternic in acea zi, iar unele case și ateliere erau construite din lemn și, in plus, existau puține surse de apă în oraș. Cetățenii au încercat inițial să stingă flăcările și, după ce și-au văzut efortul în zadar, au fugit în afara zidurilor.
«Acolo jos, la capătul străzii Negre şi a străzii Cetăţii - îşi începe Adolf Meschendorfer, în romanul său "Die Stadt im Osten", evocarea cumplitei intimplări - izbucniră, pocnind şi pîrîind două coloane de foc, care, prinse in virtejul vijeliei ce se stîrnise, începură să împrăştie, ca două uriaşe fîintîni arteziene, milioane de scîntei aurii. De îndată se porni un zgomot de iad, ca şi cum ar fi pătruns duşmanul noaptea în oraş: clopotele începură să bată înnebunite alarma, de pe dealul Cetăţuii tunurile bubuiau fără încetare, pe străzi mişunau mulţimile negre de oameni. Cînd se izbutea, pe alocuri, să i se taie unul din capete şarpelui de foc, alte trei căpăţîni ale hidrei răsăreau în străzile învecinate, adeseori sărind peste pieţe întinse şi se năpusteau cu o lăcomie nimicitoare în lungul şirurilor de case, cuprinzînd palatul bogatului şi cocioaba săracului, magaziile uriaşe ale breslelor şi ale negustorilor, adevărate cămări pentru jumătate orient.
Flăcările înghiţeau postavuri şi mirodenii scumpe, străvechi tezaure de familie străluceau pentru ultima oară, oameni ardeau de vii pe străzile înfundate şi bolţile se prăbuşeau strivind sute de locuitori ai cetăţii ce zăceau înnebuniţi de groază în pivniţe. Biciuite de vijelie, flăcările adulmecau din toate părţile inima oraşului: arătoasa casă negustorească se clătina, mîndra clădire a primăriei cu preţiosul ei orologiu se prăbuşea, şi în vîlvătăile flăcărilor piereau casa parohială a oraşului, locuinţele predicatorilor, casa cintarelor şi gimnaziul, împreună cu celebra bibliotecă întemeiată de reformatorul Honterus.
Iar cînd totul fusese prefăcut în cenuşă şi flăcările turbate goniseră spre marginile oraşului, pînă adînc in munţi, spre seară, cocoşul roşu îşi desfăcu aripile şi asupra celei mai preţioase comori a cetăţii , asupra bisericii mari: turnul şi acoperişul fură înghiţite de foc, bolţile se prăbuşiră, cele cinci clopote acordate armonic căzură pe jumătate topite, celebra orgă de pe vremea reformei, covoarele preţioase, dintre care unul se spunea a fi fost lucrat de apostolul Pavel, amvonul lui Honterus, altarul de aur, epitafurile strălucitoare şi sute de alte obiecte preţioase fură nimicite în cîteva ore.
A doua zi dimineaţa, cînd norii de fum începură să se împrăştie, deasupra zidurilor înnegrite nu se mai boltea decît cerul albastru. În duminica următoare, slujba religioasă (Misericordias domini), a fost ţinută sub teii din cimitir. Sute de oameni îşi găsiseră moartea în timpul incendiului şi cum nici măcar scînduri nu se mai puteau găsi, au fost înmormîntaţi la groapa comună, înfăşuraţi în covoare sau pînze. Într-un asemenea tragic botez al focului, ce i-a pîrjolit zidurile pentru totdeauna, şi-a primit numele Biserica Neagră. Incendiul a distrus atunci aproape întreg Braşovul, cu excepţia - în parte - a cartierului românesc al Şcheilor. Un mare număr de « cervine» aduse de la Constantinopol, unde fuseseră duse de turci la 1541, cu prilejul ocupării Budei, au pierit şi ele în flăcări.
Focul, care izbucnise în mai multe locuri deodată, nu se iscase din senin. Oamenii depuneau mărturie că văzuseră « rachete umplute cu materii inflamabile » zburînd pe sub acoperişul Bisericii Negre, sau găseau « granate » şi « bombe » în cenuşa caselor. Lectorul Petrus Clos mărturisea a fi văzut un corp arzător căzînd de-a dreptul pe acoperişul bisericii. Preotul Markus Fronius însemna în latineşte în jurnalul său din anii 1689-1691: «Ciudat! În vreme ce foarte marele acoperiş ardea şi focul nu apucase încă să distrugă nicăieri bolta atît de înaltă, de întinsă şi de subţire, flacăra a pătruns totuşi înlăuntrul bisericii şi a început s-o mistuie cu atîta turbare, încît a nimicit nu numai tot ce era din lemn, ci a ars şi zidurile, făcîndu-le aproape de nefolosit. Au ars scaunele, băncile, amvonul, altarul, corul, orga, cărţile, epitafurile şi monumentele funerare, iar ·zidurile şi stîlpii erau, spre disperarea acelora ce le vedeau, pe jumătate arse şi în parte distruse».
Un alt cronicar contemporan, Cserei, scrie şi el: «Puternicul grilaj de fier ce se afla în biserică de-a lungul zidurilor, a fost răsucit de foc ca şi cum ar fi fost din pînză ». Totul părea a duce la constatarea că « n -a fost un foc normal, obişnuit, nici întîmplător şi extins de la sine, ci un foc al mîniei, pedepsei şi răzbunării ... din partea comandantului Majestăţii Sale împăratului pentru rebeliunea de anul trecut a cetăţenilor noştri», care se împotriviseră ocupării oraşului şi a cetăţii de către garnizoana habsburgică.
 |
| Antonio Caraffa. Sursa foto: Wikipedia |
Marele incendiu din 1689 este considerat de istorici ca fiind cea mai mare catastrofă din istoria Brasovului sau similară cu cea provocată de invazia turcă din 1421. În timp ce după distrugerea din 1421, orașul a fost reconstruit în șase ani, după incendiul din 1689, restaurarea a durat aproape un secol pentru unele clădiri.
Zidurile și turnurile orașului au fost avariate, majoritatea caselor, atelierelor, depozitelor; majoritatea documentelor de arhivă au fost arse, biblioteca fondată de Johannes Honterus (care la acea vreme conținea aproximativ 1541 de cărți rare și era una dintre cele mai mari și mai valoroase biblioteci din țară) si alte 13 biblioteci private au fost distruse.
Numărul estimat al victimelor este între 200 și 300. Au fost găsiți morți carbonizati, striviti sub clădirile prăbușite sau înecați în fum, în subsolurile caselor lor. La acel moment, populatia Brasovului număra aproximativ 5.000 de suflete, asadar, au pierit in incendiu circa 5% din brasoveni.
Surse info:
"Biserica Neagra", autor Victor Adrian, Editura Meridiane
Comentarii
Trimiteți un comentariu