1520 - Prima mentiune a unui "medic al orasului" la Brasov
 |
| . |
Teutonii construiesc fortificații și revigorează viața economică a regiunii, asigurând securitatea localnicilor. Treptat, după ce puterea acestora a crescut, cavalerii s-au desolidarizat de regele maghiar, având un conflict cu acesta încă din anul 1221. Aplanat cu ajutorul papei, peste trei ani va reizbucni din nou, maestrul ordinului vrând să treacă teritoriul stăpânit sub ascultarea Papei. De aceea, în 1225, regele maghiar a purtat o luptă decisivă împotriva ordinului, învingându-l și alungându-l din Țara Bârsei.
Sașii colonizați au rămas în continuare pe aceste locuri, sub comanda unui conte numit de rege, continuând să dezvolte regiunea. Ulterior, pe aceste locuri s-au stabilit și unguri și secui. Sașii nu au venit in Țara Bârsei cu o traditie medicală. In cronicile săsesti de pina la 1500 se vorbeste foarte rar de persoane care ar avea vreo legătură cu arta de a vindeca.
La 1403 se aminteşte despre o Leprozerie în suburbia Blumăna, iar in 1524 aflam de existenta a două „hospitale“ la Brasov. Târziu, pe la 1799 se vorbeşte despre necesitatea unui spital in sensul modern al cuvântului. După mai multe încercări, se deschide un spital improvizat la 1839. Din el avea să se dezvolte mai apoi un spitalul civil.
Până la sfârşitul Evului Mediu, nu pare să fi existat in Ardeal oameni cu pregătire specială in domeniul medicinei. Introducerea tiparului produce o schimbare radicală. Daca până pe la 1450 nu aflăm în Ardeal decât răzlet nume de medici, pe la 1500 apar în cronici şi in documentele oraşelor denumiri de „physici“, „doctores“ şi „chirurgi“.
Numele lui Kyr apare în dosarele Facultății de Medicină din Viena în octombrie / noiembrie 1533 ca Paulus Chyrrer Coronensis, unde a absolvit un Magister. Si-a obținut doctoratul la 14 aprilie 1534 la Universitatea din Ferrara. La scurt timp după obținerea diplomei de medic în Ferrara, Paulus Kyr s-a întors la Kronstadt, unde a primit funcția de medic al orașului. Intr-un document din 22 decembrie 1538, il gäsim printre lefegii comunei Brasov pe "domino doctori Paulo" cu leafä de 80 de florini, plätitä la fiecare trei luni.
Doctorul Kyr e trimis în repetate rânduri în Principatele Dunărene să-si exercite profesia. A avut ocazia de a trata cateva dintre cele mai răsunatoare nume ale secolului, trei domnitori: Petru Rares, Alexandru Lăpusneanu, Petru Cercel si Mihnea al III-lea dar si principii Ioan Zapolya, Sigismund Bathory si Ioan Sigismund.
Din alte documente aflăm si de alti doi doctori ai Brasovului. La 1533, Jacobus Flandrensis e amintit ca physicus, iar la 1550, Martinus Stopius Alostanus. In afară de aceşti medici oficiali ai oraşului aflăm că in prima jumătate a sec. al XVI-lea existau si alti doctori si chirurgi. In primul rând trebuie să-l amintim pe doctorul Valentin Krauss, care a rămas celebru prin faptul că menţionează pentru prima data aparitia sifilisului în Ardeal.
Secolul al XVII-lea ni se prezintă cu o organizatie sanitară urbană bine închegată, despre care avem date precise si destule. Braşovul medical se poate mândri în această epocă cu unele personalităţi marcante.
Pentru îngrijirea sănătăţii se angajează feluriti funcţionari şi medici, ca : Physicus, Stadt, Distriktsphysicus, Doctor, Stadtarzt. Până în timpul marelui incendiu din 1689 exista si o farmacie orăsenească, administrată de apothecarius sau aromatarius. Constatarea cazurilor de deces şi alte servicii sanitare auxiliare erau săvirsite de chirurg, Stadt-und Distriktschirurgus, Epidemie, Pestchirurgus. In timpul epidemiilor de ciumă exista un Epidemiedirektorium şi o comisie sanitară.
Pe lingă medicii oficiali încep să se apară şi cei particulari. Burghezimea îmbogăţită are exigente tot mai mari şi fiecare familie tine să aibă medicul său de casă.
Intre 1644-1660 doctorul Trostfried Hegendius e „physicus al oraşului“. Din măsurile sanitare initiate de el cu ocazia epidemiei de ciumă din 1660 se evidenţiază vederile sale jiuste în materie de epidemiologie. In timp ce unii medici din acea vreme credeau că ciuma e o pedeapsă divină, el îşi dă seamă că aceasta molimă se transmite de la om la om, de aceea considera că izolarea si evitarea aglomerărilor de oameni in timpul epidemiilor sint deosebit de importante.
In secolul al XVIII-lea, când Ardealul trece definitiv sub stăpânirea Habsburgilor, vremurile se schimbă. Apar noi domnitori, noi orientări politice şi culturale. Tinerii saşi, mai apoi şi cei romani, nu se mai scolesc la universitătile luterane din Germania, ci se orientează către cele austriece. După studii, unii se intorc acasă, iar altii rămin in Vestul Europei, devenind medici respectabili. Mai sint si alti medici care aleg sa profeseze in principatele romane sau chiar iau calea Orientului si ajung până in Constantinopole sau in ... India.
Cu noua generatie de medici si cu o administratie reorganizată după model austriac, serviciul sanitar al Brasovului se perfectionează. La inceputul secolului XVIII oraşul are 4 farmacii, care se inmulţesc treptat odată cu creşterea populatiei. In a doua parte a secolului XVIII la Brasov se introduce vaccinarea. Cel care a initiat acest mijloc de prevenire a imbolnavirilor si a epidemiilor a fost doctorul Benjamin Barbenius (1754-1814), medic vizionar ce a fost "physicus" in Făgăraş şi Trei Scaune. El a avut un rol important in ridicarea băilor din Covasna, scriind la 1792 şi o carte despre apele minerale din Trei Scaune. Barbenius a ajuns faimos si in principatele romane, astfel ca boieri munteni şi moldoveni veneau la Brasov pentru a se trata la el.
 |
| Stire din "Gazeta Transilvaniei" (1899), despre alegerea unui nou medic al orasului. Sursa foto: BCU Cluj |
Si in acest secol mai multi medicii brasoveni s-au evidentiat prin capacitati profesionale deosebite. Chirurgul şi medicul obstetrician Friedrich Kraft (1811-1854) introduce chirurgia sub anestezie la Brasov. In 15 Martie 1847 a operat prima dată un bolnav sub narcoza cu eter.
Alături de medicii sasi au apărut cu timpul si medici maghiari si romani la Brasov. Numărul doctorilor unguri a fost mai restrins. Putem să-l nominalizăm pe Adam Molnar, născut la 1716 în judetul Vas (Ungaria), doctor de Halle şi membru al Academiei imperiale „naturae curiosorum“, care a practicat medicina o perioada in Brasov, apoi s-a stabilit la Bucuresti „ca medic al voievodului valah“, trăind acolo 16 ani, realizind mai multe lucrări despre viaţa, natura şi bolile dominante în România.
Un medic foarte apreciat a fost doctorul Nandor (Ferdinand) Otroban, (n. 1828 in Cohalm, d.1901 în Braşov), doctor de Viena, care are merite pentru popularizarea băilor din Borsec şi Vălcele, despre care a publicat şi două lucrări în limba maghiară. Avea o bogată clientelă in Principate.
Născut la 1865 în Braşov, Balazs (Blasia) Kenyeres ajunge, relativ tânăr, profesor de medicină legală la Cluj, unde reorganizează institutul medico legal. A fost de două ori decan al facultăţii de medicină, rector al Universităţii şi profesor foarte apreciat. In 1914 a fost chemat la catedra de medicină legală din Budapesta.
In vremurile vechi romanii apelau la preoti si calugari atit pentru vindecarea sufletească, cit si pentru cea trupească. Mănăstirile aveau bolnite in care erau tratati rănitii sau bolnavii. Către ele mergeau nu numai bolnavii comunitătii mănăstiresti, ci toti cei care atrasi de icoane făcătoare de minuni sau de faima vreunui călugar iscusit in vindecarea bolilor. In "Psaltirea Scheiană" si in "Catehísmul" lui Coresi găsim pentru prima dată cuvintul de vraci, termen slavon cu ínteles de doctor.
Vraciul avea semnificaţia de medic al poporului, în mod eronat el fiind asociat cu vrăjitorul, aspect datorat faptului că numele ambelor îndeletniciri derivă din acelaşi termen slav - vorciun, vorojei = a murmura, a vorbi şoptit, a vorbi cu duhurile. Originea lor este comună, dar cu timpul sensul lor s-a îndepărtat, vracii dedicându-se îngrijirii bolnavilor, iar vrăjalnicul rămânând a se folosi în vrăji.
Mestesugul doctoricesc a fost practicat de mai multe categorii de oameni specializati in arta vindecării. Cei recunoscuti cu acest drept, cei oarecum oficiali, erau barbierii, moasele, vracii, doctorii si chirurgii. Pe lingă acestia, se găsesa o categorie a vindecatorilor băbesti, din care faceau parte lecuitorii, fermecătorii, cimpoitorii si vrăjitorii. Exista si o a trei categorie, a spiterilor, adică, a farmacistilor din ziua de azi.
In timpurile foarte indepărtate, bărbierii au avut un rol medical principal la toate popoarele. Ei erau educati, pentru că slujeau pe linga mănăstiri, lăcasuri unde existau preocupări culturale. Bărbierii erau nelipsiti in rindul ostasilor care mergeau la luptă, asa că, ei au preluat si rolul de sanitari, care acordau primul ajutor rănitilor, dar se ingrijeau si de bolnavi. Printre altele, ei preparau alifii, pansau răni, scoteau dinti sau aplicau ventuze. Cu timpul, au inceput să facă si mici interventii chirurgicale, apărind astfel breasla bărbierilor-chirurgi. In Franta, "chirurgii" au fost recunoscuti oficial in 1311 iar "bărbierii-chirurgi", in 1371.
Cuvintul "barbier" provine din latinescul "barbitonsores". In limba germana, barbierii-chirurgi erau denumiti "feldscherer", termen de la care provine cuvintul romanesc "felcer". In Turcia se numeau berber-bachi. La curtea Sultanului ei erau inclusi in al saselea rang printre slujitorii Curtii.
Bărbierii au jucat un rol important si in trecutul medical românesc. Ei au fost doctorii romanilor, buni la toate, pină către mijlocul secolului al XVII-lea. Ei sunt vracii de care pomenesc cărtile bisericesti si poezia popularä. Domnitorii Tărilor Romane isi doreau cei mai buni vindecători, pe care ii găseau la Brasov, la Bistrita sau la Sibiu. Se pare, că Brasovul era centrul de invătătură pentru bărbierii-doctori. Un document din 9 Iunie 1436, spune cä Ilias Vodă al Moldovei a trimis la Brasov un fiu de croitor din Roman să invete mestesugul bărbieriei.
Bărbierii-chirurgi au apărut la Braşov încă din secolul al XV-lea, surclasând vracii. Pentru nevoile domnitorilor şi ale feudalilor se opta pentru aducerea din Transilvania a bărbierilor, denumiţi totodată cu titulatura de dohtori, cum regăsim la 1 martie 1540 în scrisoarea slavonă a lui Radu Paisie către Gheorghe dohtorul din Braşov. De asemenea termenul este găsit şi la data de 2 ianuarie 1536, tot într-o scrisoare dar de această dată aparţinând lui Petru Rareş care îl cheamă din Braşov pe Grigore domino doctori ac tonsori în timp ce o altă menţiune făcea referire la Alexandru Lăpuşneanu care vorbea despre bărbierul său Alexandru din Bistriţa, căreia îi acorda după dispoziţie titulaturi diferite de la chirurg, bărbier, magistru sau chiar doctor. Bărbierii nu aveau diplome universitare, dar puteau acorda, uneori cu succes îngrijiri, dovadă că erau solicitați adeseori. Nicolae Iorga afirmă că, la 18 februarie 1395, regele ungur Sigismund aflat în expediție în Moldova a primit ajutor medical de la brașoveni. Recompensa a fost acordarea de privilegii comerciale cu Țara Românească.
In secolul XVI, se pare ca apăruse ideea carantinării, in scopul limitării extinderii epidemiilor. In 1553, cind ciuma bintuia Ardealul si Moldova lui Alexandru Lăpusneanu, se inchideau drumurile, pentru a se restrictiona circulatia, care constituia un mijloc de răspindire a bolii. Bărbierii, fiind socotiti drept doctori a toate stiutori, aveau un cuvant greu, cind era vorba de inchiderea vreunui drum.
Cronicarii si scrierile românesti nu pomenesc de doctori pină la mijlocul secoluluí al XVII-lea. In Pravila lui Vasile Lupu, tiparită la 1646, găsim pentru prima dată cuvântul de "doftor, cu inteles de vraci dascăl, adică profesor, superior vraciului de obste. Termenul venea din Apus, unde se dădea titlul de doctor profesorilor universitătilor. Mai tirziu, in prima jumătate a secolului al XVII-lea, titlul de doctor se dădea nu numaí profesorilor, ci tuturor medicilor fizicieni sau magistri. Pină la urmă, titulatura simplă a rămas numai pentru doctorul in medicina.
Medicii romani brasoveni si-au construit cariere, la fel ca si sasii, atit acasă, dar si in tările vest europene sau in Principate, unde au contribuit la dezvoltarea medicinei romanesti. Prima mentiune a unui român în trecutul medical al Braşovului o avem de la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Piuariu-Molnar e chemat din Sibiu pentru a opera la ochi o sotie de patrician sas.
Primul român, braşovean din naştere, care a studiat medicina e Constantin Gheorghe Nica. El vede lumina zilei la Braşov în anul 1833. Se trăgea dintr-o veche familie de comercianti înstăriti şi fruntaşi, probabil originari din Macedonia, familie care şi-a câştigat mari merite pentru înfăptuirea şcolilor braşovene şi care, jucând un rol insemnat in viaţa socială şi culturală a Braşovului, intretinea legături de strânsă prietenie cu marele arhiereu Andrei Saguna. Costi G. Nica termină liceul săsesc din Braşov, studiază cu succes intre 1850-1860 medicina in Viena, obţinând diploma de doctor în medicină şi chirurgie, magistru de oculistică şi obstetrică si specializindu-se in pediatrie, functionează câtva timp ca medic secundar într-un spital vienez.
In timpul studiilor caută nu numai să se perfectioneze în specialitatea sa, ci profită de toate resursele marelui oraş, preocupându-se de problemele culturale şi artistice ale timpului său. Trece în Basarabia şi fondează cu cheltuiala marelui proprietar Casso un spital lângă Odessa. Se stabileşte in sfârşit la Bucureşti, unde ajunge un apreciat specialist pentru bolile de copii şi medic de spital. Din timpul acesta datează lucrările sale de specialitate: „Meningitele la copii. Consideratiuni asupra ldro cefalului şi idrocefaloidului“ (Bucu reşti, 1868) si „Consideratiuni asupra pneumoniei la copii“ (Bucuresti, 1878). Nica poate fi considerat drept primul pediatru specialist român.
Gheorghe Baiulescu, medic practician dintre cei mai apreciaţi în Ardeal, cunoscut şi ca autor medical, e descendentul unei familii de intelectuali din Tara Bârsei. Născut la 1855 în Braşov, a fost promovat doctor la 1880 în Viena. Ca practician în oraşul său natal şi profesor de igienă la liceul românesc şi-a câştigat rapid o mare reputatie. Indeosebi are merite pentru organizarea serviciului de hidroterapie al eforiei şcolilor române, serviciu care mult timp a fost o instituţie model pentru Ardeal. A publicat o lucrare voluminoasă şi bine documentată „Idroterapia medicală“, lucrare foarte bine apreciată. In 1908 a încercat să scoată la Braşov o foaie de popularizare a igienei, „Sănătatea“, care însă din lipsă de sprijin a încetat după apariţia a două numere. După intrarea trupelor românie în Braşov, la 1916, a fost primar al oraşului. Timp de 40 de zile va fi primul primar român al Brașovului.
Odată cu retragerea armatei române din Brașov este nevoit să se refugieze cu familia. Se înrolează pe front ca medic locotenet-colonel și la Odessa organizează Spitalul III Român. Apoi se retrage la Chișinău unde va fi decanul Facultății de Medicină din cadrul Universității populare deschisă la 18 februarie/3 martie 1918. Datorită meritelor dobândite în lupta națională și a calităților de bun organizator și conducător va fi numit prefect al județului Brașov la 22 ianuarie 1919, funcție deținută până în 14 decembrie 1920. Va mai fi numit încă de două ori prefect al județului, în perioadele 2 ianuarie 1921 - 31 ianuarie 1922, respectiv 31 iulie 1923 - 1 februarie 1924.
Surse info:
"Contributiuni la istoria medicinei in Ardeal", 1927, Valeriu L. Bologa
"Medicina si farmacia in trecutul romanesc" vol I, 1938, Pompei Gh. Samarian
Comentarii
Trimiteți un comentariu