16 august 2008 - A murit Elena Leustean Teodorescu, prima mare gimnasta romanca care a urcat pe podiumul olimpic

Elena Leușteanu-Popescu-Teodorescu (n. 4 iulie 1935, Cernăuți – d. 16 august 2008, București)

Elena Leustean. Melbourne 1956.

Elena Leuştean din Braşov a cucerit prima medalie olimpică din istoria gimnasticii româneşti la Jocurile din 1956, de la Melbourne Mulţi cred că succesele mari ale României au început cu Nadia. În realitate, gimnasta care a urcat pentru prima oară pe podiumul olimpic a fost Elena Leuştean, braşoveanca deschizînd astfel drumul glorios al gimnasticii româneşti, cu 20 de ani înaintea Nadiei. Cele trei medalii olimpice stau mărturie despre performanţa incredibilă a acelei domnişoare de 21 de ani, care, în 1956, a adus bronzul la sol pentru o ţară fără tradiţie olimpică în această ramură sportivă. Până la Olimpiada de la Melbourne din 1956, nu ne puteam lăuda cu nicio medalie olimpică la gimnastică. Istoria însă s-a schimbat odată cu Elena Leuştean, care a cucerit bronzul la sol. După această victorie neaşteptată, cele şase fete din lotul României au prins curaj şi, în final, echipa noastră a urcat pe locul III, după URSS şi Ungaria. SUA au terminat atunci pe locul 9. 

Fratele cel mare al gimnastei, Nicolai Leuştean, povestea cât de plin de surprize a fost drumul ei spre performanţă. Elena s-a născut în 1935 la Cernăuţi, într-o familie cu şapte copii. A copilărit cu cai şi vaci în bătătură, s-a căţărat prin copaci şi a alergat prin grădini. „Am fugit când a venit frontul la Cernăuţi, numai cu un geamantan la noi. După ce am plecat din gară, m-am uitat în urma trenului şi am văzut podul cum sare în aer. Am coborât direct la Braşov. Când am ieşit din gară, ne-am speriat, am crezut că se prăvale Tâmpa pe noi, aşa mare ni se părea“, povestea Nicolai, care avea pe atunci 15 ani, iar Elena doar opt. Le-a fost greu la început. Au găsit o casă părăsită, suficient de mare cât să-i încapă pe toţi. Mobilă au avut mai târziu, după ce tatăl lor s-a angajat ca felcer. 

Elena era elevă la şcoala primară şi deja era bună la sporturi de tot felul. Când a venit vremea să dea la liceu, familia n-a fost de acord, se stabilise că Elena va fi croitoreasă. Dar soarta Elenei avea să fie legată de sport. Profesorii deja o remarcaseră şi au insistat să meargă la liceul sportiv. Era bună la atletism. Elena promitea să devină o mare atletă, a obţinut titlul de campioană naţională de junioare la triatlon. La SMTCF Braşov, juca şi handbal. În 1953, a făcut parte din lotul naţional, obţinând 5,14 m la lungime şi 1,43 m la înălţime. Când s-a format echipa de gimnastică feminină la Braşov, a fost selectată şi Elena .„Era bătaie pe ea, fiindcă era bună în două sporturi. Gimnastica o dorea, atletismul n-o lăsa. Până la urmă, a ales gimnastica. Învăţa repede, era făcută pentru acest sport. Avea şi o fire docilă şi foarte disciplinată“, spune fratele campioanei. 

În 1951, a fost selecţionată în lotul naţional, iar în perioada 1953-1964, a câştigat şapte titluri de campioană naţională absolută şi nouă medalii pe aparate. Avea 17 ani când şi-a fracturat coloana. „Erau în cantonament în Poiană cînd a izbucnit incendiul în vila în care erau cazate. Ildiko şi Berta au sărit în păturile pe care le ţineau pompierii, dar Elena a aterizat pe un morman de zăpadă, de la etajul trei. S-a ridicat, n-avea nimic. Apoi a fugit din spital. După un timp, a observat că are dureri de coloană şi s-a întors. O aşchie de os îi intrase în măduvă. A stat în ghips pînă la gît cîteva luni, dar s-a refăcut foarte bine“, povestea Nicolai, fratele ei.

Primul concurs internaţional la care a participat a fost Festivalul Mondial al Tineretului din 1951, unde s-a clasat pe locul 5, cu echipa. Între 1954 şi 1964, a concurat la două campionate mondiale, două campionate europene şi trei jocuri olimpice. La lotul naţional s-a pregătit cu antrenori legendari: Maria Simionescu, Petre Dungaciu şi Caius Jianu. La Campionatul Mondial de la Roma, din 1954, echipa României s-a clasat pe locul 4, iar Elena a ocupat locul 5 la individual compus şi 6 la bârnă. Din medalie în medalie, Elena a ajuns şi la Olimpiada de la Melbourne, din 1956.

Melbourne 1956 - Echipa feminina medaliata cu bronz olimpic: de la stanga la dreapta Emilia Vatasoiu, Sonia Iovan, Elena Fodor Dobrovolschi, Elena Leustean, Utta Schlandt, Georgeta Hurmuzachi si Elena Sacalici. Sursa foto: COSR

Tânăra de 21 de ani a condus echipa, compusă din Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Mărgărit, Elena Săcălici şi Emilia Vătăşoiu, către cea mai valoroasă medalie de până atunci a gimnasticii româneşti: bronz la concursul pe echipe. Pe vremea aceea, echipa evolua într-un exerciţiu grup. Prezenţa româncelor a fost atât de impresionantă încât Ducele de Edinburgh, soţul reginei Angliei, prezent în sală, a cerut bis. Organizatorii l-au acordat şi, ca să nu se supere nimeni, l-au făcut şi celelalte echipe medaliate. Elena a fost foarte aproape de podium la individual compus, clasându-se, în final, pe locul 4. După două locuri şase obţinute în finala de la sărituri şi în cea de la bârnă, Elena Leuştean avea să facă istorie pentru România, cucerind prima medalie olimpică individuală: bronz la sol. Din acest moment, România a dovedit că are şi ea un cuvînt greu de spus în gimnastică. 

Roma 1960 - Elena Niculescu, Elena Leustean, Sonia Iovan, Atanasia Ionescu, Uta Poreceanu Schlandt, Emilia Vatasoiu, Emilia Scortea (de la stanga la dreapta). Sursa foto: COSR

După Melbourne, a cucerit trei medalii de argint, la individual compus, sol şi paralale, la singura mare competiţie de gimnastică artistică organizată vreodată în România, Campionatul European de la Bucureşti, din 1957. La ediţia CM din 1958 (Moscova), Elena a cucerit cu echipa medalia de bronz (prima medalie a gimnasticii româneşti la un campionat mondial) şi locul 6 la sărituri. Salba de medalii individuale ale Elenei s-a îmbogăţit la Europenele din 1959 din Cracovia, cu două de argint, la individual-compus şi paralele. La J.O. de la Roma, în 1960, Elena şi-a adăugat o nouă medalie în palmares, un bronz cu echipa Republicii Populare Române. „Una din cele mai bune gimnaste ale noastre, Elena Leuştean, se prezintă în acest concurs handicapată de o îndelungată întrerupere a antrenamentului, din cauza unui accident care ştim că a obligat-o să-şi pună mâna în ghips“, se temea Tudor Vornicu, la începutul competiţiei. Dar Elena, căpitanul echipei şi purtătoarea drapelului, a luat un 9,700 la sol, notă mare la acea vreme şi foarte mare, în vremurile noastre.Un an mai tîrziu, Campionatul European de la Leipzig i-a adus un loc 5 la sol, un loc 4 la paralele şi un loc 6 la individual-compus. 

Elena Leuştean este una dintre puţinii gimnaşti români care au participat la trei olimpiade. Se pot lăuda cu asemenea longevitate şi Dan Grecu şi Marian Drăgulescu. Însă la ultima, în 1964, la Tokyo, România a terminat pe locul 6, iar Elena a ocupat la bârnă doar locul 11. Nu era însă sfârşitul carierei ei, cu toate că a fost ultima mare competiţie la care a concurat. Avea 29 de ani, un copil de doi ani şi purta un nou nume, Elena Popescu. La gâtul ei atârnau 3 medalii olimpice de bronz, o medalie mondială de bronz şi 5 medalii europene de argint. Şi-a continuat viaţa ca om simplu. La un moment dat, i s-a acordat titlul de Maestră şi Maestră Emerită a sportului, iar în anul 2000, i s-a conferit Crucea Naţională „Serviciul Credincios“, clasa a III-a. 

Sursa foto: Adevarul

Profesoară de educaţie fizică, cu specializarea gimnastică sportivă, absolventă a ICF din Bucureşti, promoţia 1957, Elena a fost încadrată ca asistent universitar la Catedra de gimnastică a ICF până în 1959, când s-a transferat la Catedra de educaţie fizică a Institutului de Construcţii Bucureşti, unde, în 1974, a devenit şef de lucrări. De aici a şi ieşit la pensie. În decembrie 2007, însă, a aflat că are cancer. Boala a evoluat rapid, a mai apucat însă să fie omagiată la Gala organizată cu prilejul aniversării a 100 de ani de activitate a Federaţiei Române de Gimnastică. În viaţa ei au fost doi bărbaţi, care i-au devenit şi soţi: Victor Teodorescu, campion la pentatlon, şi Popescu, funcţionar la Ambasada României în Austria. Elena era o fire blândă şi împăciuitoare. Numai cu Bela Karoly nu s-a prea înţeles. „A avut o discuţie profesională cu Bela şi Elena i-a spus că face dresaj cu fetele, nu antrenament. Îi reproşa că e prea dur. Dar uite că soră-mea n-a avut dreptate. Cu disciplină, gimnastele au ajuns departe“, crede Nicolai. Prima medaliată olimpic a României s-a stins din viaţă pe 16 august 2008. Dorinţa ei a fost să fie incinerata. 

PALMARES:

1950: Argint-Cracovia-individual compus

1950: Argint-Cracovia-paralele inegale

1956: Bronz-J.O. Melbourne-sol - prima medalie olimpică a României la gimnastică

1956: Bronz-J.O. Melbourne-echipe

1957: Argint- C.E. Bucureşti-individual compus

1957: Argint-CE Bucureşti-sol

1957: Argint-CE Bucureşti-paralele inegale

1958: Bronz-C.M. Moscova-echipe - prima medalie a României la un campionat mondial de gimnastică

1960: Bronz-J.O. Roma-echipe

Sursa info: Jurnal Spiritual

Sursa video: TVR