1970 - Ia fiinta rezervatia de zimbri din Poiana Brasov

Zimbrul Rarău. Ultimul supravietuitor al rezervatiei din Poiana Brasov. Sursa foto: revista "Flacăra", ed. 16 noiembrie 1978

In Poiana Brasov a existat o perioadă o rezervatie de zimbri. Există putine informatii in presa vremii despre acest lucru. Din cotidianul "Romania Libera", editia din 2 iulie 1969, aflăm că:

Complexul turistic de la Poiana Braşov se va îmbogăţi în curînd cu un nou punct de atracţie, o rezervaţie de zimbri. Rezervaţia, a treia din ţară, după cele de la Haţeg şi Piteşti, se va întinde pe o suprafaţă de 6 ha, în zona numită Poiana Mică.

In editia din 8 august 1969 a ziarului "Informatia Bucureştiului" găsim citeva detalii, spuse in treacăt, despre locatia unde urma să fie amenajată rezervatia:

La intrarea in complexul turistic atrage atenţia cabana „Vînătorul", utilată in stil vînătoresc. Se află şi un camping, cu căsuţe din lemn neîntrecute in frumuseţe. Spaţiul nu ne permite să descriem pe larg elementele de surpriză ale fiecărei clădiri. Lingă cabana aceasta se află in prezent in amenajare o mare rezervaţie pentru zimbri, iar ceva mai jos, hotelul restaurant „Poiana ursului" cu firma „pe viu“ (trei namile de urşi carpatini — printre ei, Ladie, de 9 ani, cel mai prietenos şi mai ghiduş). 

Tot din "Romania Libera"(ed. 17 septembrie 1970) aflăm că rezervatia a fost deschisă la inceputul anului 1970 si că avea un număr insemnat de zimbri.

In primele luni ale acestui an a fost creată la Poiana Braşovo rezervaţie pentru zimbri — animale rare în fauna ţării noastre. De curînd, locatarii acestei rezervaţii s-au înmulţit prin naşterea unui pui galben-roşcovan, al 13-lea în familie. 

Cam la un an de la deschidere, rezervatia a atins un număr important de vizitatori. Ne informează ziarul local "Drum Nou", in editia din 24 aprilie 1971:

Ieri la rezervaţia de zimbri din staţiunea turistică Poiana Braşov, a fost înregistrat cel de-al 10.000-lea vizitator. Pentru amatorii de rarităţi ale faunei Carpaţilor, administraţia comunică noul program de vizitare al rezervaţiei, zilnic între orele 8-12 şi 14-17, iar duminica şi sărbătorile legale de la 8 la 17. 

Totul părea sa meargă bine la rezervatie, insă 7 ani mai tirziu lucrurile ajunseseră intr-o situatie foarte tristă. Conform publicatiei "Flacara" (ed. 16 noiembrie 1978), in rezervatie mai rămăsese un singur zimbru. Si el cu un soarta incertă:

Inalt, falnic, cu coama lui uriaşă şi cu capul drept, ţintit în sus, ca şi cum ar vrea să vadă ceva la mare distanţă, ceva ştiut şi auzit numai de el, aşa cum a rămas, neclintit, lîngă un fag uriaş, în liniştea care parcă suie din adîncul pămintului şi se întinde din depărtările muntelui, pare, in aerul rece, turnat din bronz. Desprins dintr-o stemă. Ai impresia că, de-ar porni să facă un pas, în jurul lui s-ar clătina pămintul. E zimbrul Rarău. 

— Dar ceilalţi o întrebăm. 

— Ceilalţi nu mai sint, ni se răspunde. Au murit... 

Ne aflăm la Rezervaţia de zimbri Poiana Braşov, la poalele muntelui Postăvarul, şi vorbim cu îngrijitoarea Letiţia Coman, o femeie cu mîini înăsprite de muncă, de fel de prin părţile Aradului şi stabilită aici cu familia de vreo doi ani. Soţul, Simion Coman, este electrician la hotelul „Ciucaş“ din Poiană, iar fiul, care se numeşte tot Simion, este profesor la un liceu în Braşov. „Apăi noi, dragă tovarăşe, sîntem ţărani şi ne plac animalele“, zice Letiţia Coman, şi din această afirmaţie trebuie să înţelegem că rezervaţia are, de fapt, trei îngrijitori, fiindcă e firesc ca soţul să-şi ajute soţia iar fiul să-i ajute pe amîndoi. Letiţia Coman ne spune că pînă acum doi ani nu cunoştea zimbrii decît din cărţile de istorie. Nici nu gîndea vreodată că va ajunge să le dea să mănînce şi nici că i se va fringe inima văzîndu-i cum mor sub ochii ei. 

Mai intîi, pe 8 august în acest an, a murit zimbrul numit Rita. Apoi, la vreo lună și ceva în urmă, zimbrul Rodna, despre care îngrijitoarea Letiţia Coman a auzit de la unii vizitatori că era, probabil, cel mai frumos zimbru din ţara românească. 

— De ce au murit ? 

— I-am văzut cum se îmbolnăvesc. Au bolit o vreme şi apoi au murit. Eu ce pot să vă spun? Eu sunt doar îngrijitoare. Mi-au zis, cei veniţi in control, să tac, am făcut. Dar hrana, vedeţi şi dumneavoastră, nu era prea bună. 

Vedem, bineînţeles, citind procesele verbale încheiate de tot felul de specialişti care au trecut in control pe la rezervaţia de zimbri. Pe 2 iunie a.c., inginerul E. Elekeş scria : „Rita este mai bine dar însă tot nu şi-a revenit“. Asupra erorii gramaticale, fireşte, nu ne mai oprim din moment ce, cu siguranţă, s-au săvîrşit şi lucruri mai flagrante care au condus în cele din urmă la încheierea unui alt proces verbal în care se consemnează, printre altele, că Ion Clinciu, răspunzător de aprovizionarea cu furaje a rezervaţiei, asista în acea zi, 8 august, la autopsia zimbrului Rita, constatîndu-se drept cauză a morţii o boală de inimă. Incepînd cu acea dată, aşadar, rămăseseră în rezervaţie doar doi zimbri. Să vedem ce s-a întîmplat mai departe. 

Citim în procesul verbal încheiat pe 14 august de către medicul veterinar Cornea Cosma : „Cît priveşte alimentaţia zimbrilor, după părerea noastră lasă foarte mult de dorit întrucît finul este de proastă calitate, plouat, iar porumbul doar 50 la sută este bun, restul fiind mucegăit. Ambele furaje pot provoca intoxicaţii“. Ce s-a întreprins în urma acestei constatări îngrijorătoare? S-au adus, cumva, furaje mai bune ? Nu, după cum citim în alt proces verbal, încheiat pe 31 august, de către inginerul Ion Soric din partea Ocolului silvic Braşovşi acelaşi tehnician Ion Clinciu, şeful districtului Poiana Braşov : „...se dovedeşte că încercarea de a se administra la zimbri lături şi trifoliene în cantităţi mici, consumabile cu plăcere, ne dă încredere de a continua în acest fel“. 

— Aşadar, tovarăşă Coman, înţeleg că zimbrilor li s-au dat lături ? 

— Aşa s-a zis, ca să folosim totuşi, sub forma aceasta, furajele care nu prea erau de calitate. 

— Erau stricate, am înţeles. 

— Da. 

— Şi chiar mîncau, zimbrii, lături ? 

— O, nu. 

Prima oară cînd am fost pusă să le dau așa ceva, au luat de cîteva ori în gură, eu zic că dintr-un fel de curiozitate, dar pe urmă nici nu s-au mai apropiat. 

Și totuși, cum vedem, cineva, care chiar semna respectivul proces verbal, credea că poate „continua în acest fel”. Urmarea o vedem tot într-un asemenea act, datat 3 septembrie, în care se arată că Rodna s-a îmbolnăvit. Se adaugă fireşte aceleaşi cauze binecunoscute : finul este mucegăit iar porumbul este — de data aceasta mai mult de jumătate — stricat. Se conchide, just, că „în situaţia actuală viaţa zimbrului Rodna este periclitată“. Desigur, ne întrebăm : se vor fi luat, măcar acum, măsurile de cuviinţă , înţelegem ce s-a întreprins tot dintr-un proces verbal din 26 septembrie, în care se scrie că zimbrului i s-au administrat vitamina AD3E, calciu farmaceutic, zeamă de orez, cloramfenicol. Scurt timp după aceea, Rodna moare. In rezervaţia din Poiana Braşov a mai rămas deci un singur supravieţuitor. Cel puţin el, ne-am fi putut închipui, a avut parte de o soartă mai bună. Adică nu de procese verbale în care să se scrie că porumbul e stricat, ci de porumb bun. Din păcate, felul lenevos şi iresponsabil de-a munci al celor răspunzători de aprovizionarea cu furaje a rezervaţiei a avut ca efect tot întocmirea unor hîrtii. Cum ar fi procesul verbal din 20 octombrie, semnat şi de tehnicianul Ion Clinciu : „Porumbul fiind alterat se va urgenta reîmprospătarea lui. Chiar in raţii mici, se va da zimbrului, ca să aibă hrană în permanenţă“. Aşadar, chiar în cazul cel mai fericit, zimbrul rămas va mînca mai bine — porumb sănătos — dar mai puţin decît trebuie... 

— Cum se simte Rarău ? 

— Rarău se simte bine. Pînă cînd, nu ştiu... zice îngrijitoarea Letiţia Coman şi, iertată să-i fie superstiţia, bate în lemn. 

Inţeleg că Rarău mai mănîncă uneori şi orz, cumpărat pe banii îngrijitoarei, dar faptul acesta n-o îndreptăţeşte nici pe dinsa, cum se vede, la prea mult optimism. Dimpotrivă, am adăuga, fiind evident că la rezervaţia din Poiana Braşovse consumă actul ultim al unei tragedii, la care nu putem fi simpli spectatori şi cu atît mai puţin se cere să fie astfel cei răspunzători de această rezervaţie de zimbri în care nu mai există decît un singur zimbru şi unde impasibil îşi poate permite să fie doar Rică, un urs foc de simpatic, cu o blană de pluş, cu un cap cît o baniţă şi cu ochii ca două măsline. El, cel puţin, are existenţa asigurată. O pîine pe zi şi o lădiţă sau două de marmeladă pe săptămînă. 

Dar Rarău ? 

Nu am aflat incă cit a mai trăit si zimbrul Rarău si dacă a mai avut si alti parteneri lingă el. Se zice că rezervatia a mai existat pină la inceputul anilor 1980. Apoi totul a intrat in paragină si nu a mai rămas niciun semn că undeva in Poiană a existat o astfel de rezervatie